Inainte sa fiu scriitor, imi spuneam povesti in mare parte pentru ca eram singur, a fost chiar in perioada in care am picat primul meu test mare. Exista o parte din mine care nu a trecut niciodata dincolo de acel copil dolofan, care isi scarpina eczema si se uita cu prudenta la adultii care vorbeau. Am fost un joc usor: dezordonat, prost cu cifrele, foarte atent. La caldura evaluarii, creierul meu ar incepe – nesolicitat – sa faca munca de vis, dar activa, de a ma scoate din calea amenintarii si de a ma plasa in alta parte.
Mai tarziu, cand am inceput sa pun pe hartie munca creierului meu, a ramas o chemare, un lucru privat, iubit. Antiteza testelor pe care am invatat sa le sustin si a notelor pe care am invatat sa le fac in liceu, intr-un efort de a-mi rascumpara simtul valorii, o agitatie urata, zguduitoare, pentru ceva care simtea, tulburator, ca dragostea.
Realizarea, asadar, a fost intotdeauna un pic frauduloasa, desi nu a fost implicata nicio frauda, desigur. Eforturile au fost, la bine si la rau, toate ale mele.
***
Mai repede inainte cu douazeci de ani, pana cand am aplicat la programele de masterat cu povestirile pe care le-am scris noaptea dupa serviciul meu de birou. M-am fortat sa nu ma astept la nimic si am intrat intr-un program de absolvire la New York ca am fost surprins ca m-a acceptat. Eram convins ca a fost un noroc absolut stupid. Am fost aruncat la cursuri cu oameni care au mers la scoli uimitoare — Ivy League, private, rarefiate.
Am fost amortit de intimidare. „Ei sunt aici”, m-am gandit. Nu am.
Eram absolut amortit de intimidare. „ Ei sunt aici”, m-am gandit. Nu am.
A fost nevoie de sapte ani de munca pentru a-mi termina romanul. Am lucrat zile intregi la un birou, asteptand sedinta de la ora cinci pana cand voi putea in sfarsit sa scriu. Eram la birou cand m-a sunat agentul de vis. Dupa aproximativ un an, mi-a vandut cartea. M-am mirat: mai mult noroc .
Doi ani mai tarziu, cartea a fost lansata. As putea sa o tin in mana si sa ma uit la fotografia autorului meu si sa vad in spate, unde oameni importanti au spus o gramada de lucruri frumoase despre mine, la rand. Frumos, suprarealist.
Si poate ca aici am simtit prima stropire rece si confuza de… ceva. Toate acele lucruri bune spuse despre scrisul meu si, prin extensie, despre mine. La suprafata, lunile care urmau au parut palpitante: recenzii, interviuri. Paternitatea. Un vis realizat. S-a simtit putin prea bine. S-a simtit ingrijorator de bine. E in regula, m-am gandit, incercand sa zdruncine ciudatul sentiment ca faceam ceva ce nu trebuia sa fac. Nu este un pacat daca nu cred de fapt nimic din lucrurile pe care le spun ei despre mine.
Mi-am pus propria carte pe raftul meu, pentru prima data, si am incercat sa uit de ea.
***
Incep sa am niste ganduri repetitive. La inceput, le elimin ca markeri ai anxietatii standard, o consecinta a muncii non-stop, a lipsei de somn. Dar mancarimea se adanceste cu saptamanile care trec. Impresia se solidifica, in cele din urma, intr-un argument convingator: toata chestia asta este o nenorocita de intamplari.
Nu meritam sa iau o carte publicata. Toate acestea se intampla cu persoana gresita . La un moment dat, fundul va cadea. Poate ca am gresit un detaliu despre accidente vasculare cerebrale hemoragice, productia de animatie sau orice alt fel de lucruri despre care am scris si va strica totul. Va veni acea recenzie definitiva care descopera scrisul meu ca fiind vanit, banal – recenzia care va convinge pe toata lumea de ceea ce banuiesc in secret ca este adevarat despre mine. Nu voi mai fi credibil, comercializabil, iar agentul meu, editorul, echipa de editori – oameni geniali despre care inca nu prea cred ca au fost de acord sa lucreze cu mine – vor descoperi ca nu sunt, de fapt, creativ sau competent. Pentru bunatatea lor, ii voi dezamagi.
Imi dau seama ca aceasta este pentru oamenii care s-au nascut in lumi in care publicarea cartilor se intampla in mod regulat. Pentru cei talentati inca din scoala, care au fotografiat si au facut retea cu usurinta, care nu suna ca Cletus the Slack-Jawed Yokel cand vorbeau. Imi imaginez acel test de pista talentata si simt intepatura acelui nu, si imi imaginez ca toti acei adulti acum fara fata stiau ceva despre ceea ce imi lipseste, ce imi lipseste, ceea ce nu stiam.
Este o revelatie tulburatoare a propriilor mele limitari – nu a ceea ce pot face, ci a cine sunt.
Nu pot rationaliza acest sentiment, dar este cu mine tot timpul. L-as putea atribui cresterii in centura Bibliei – chiar si pentru cei care nu au fost crescuti evanghelici, in acea cultura patrunde o frica cu tenta religioasa de a deveni „prea mare pentru pantalonii tai”, o credinta nespusa si, probabil, o satisfactie secreta intr-o aparitie corespunzatoare la orice noroc. In special pentru femei; exista o bucurie speciala rezervata femeilor care se poticnesc. Sunt convins in secret ca o forta universala ma va pedepsi, intr-un fel sau altul, nu numai pentru ca aspir sa fiu ceva ce nu sunt, ci si pentru ca simt o tristete atat de paralizanta la un eveniment pe care stiu ca sunt norocos sa il experimentez, unul care s-ar putea sa nu se mai repete. .
Ma asez sa scriu, iar acele voci imi indeparteaza partea din creier pe care o pretuiesc – acea conducta catre munca de vis subconstient care m-a sustinut toata viata. A fost, pana in prezent, unul dintre cele mai bune sentimente pe care le-am trait vreodata, scrisul, una dintre acele senzatii care m-au bucurat ca sunt in viata, un sentiment care, atunci cand incerc sa-l descriu, imi trezeste mereu in minte imaginea unui tub transparent cu o panglica de apa care se misca prin el. Dar acele voci — le-am tinut la distanta mult timp, dar 2017 este anul lor.
***
Prima data cand am citit o descriere a sindromului impostorului, este vorba despre cunostinte dobandite in disperare . Si apoi „vinovatie pentru femeile de succes”.
eu inghet. Citesc despre mine. Fiecare justificare a mea, fiecare frica de pedeapsa sau razbunare, sentimentele de plumb de vinovatie. Cunostintele mele despre propria mea frauda. Teroarea mea de expunere. Am citit, aceasta este o boala obisnuita la femei, a carei pregatire implicita in supunere face ca succesul la cel mai elementar nivel sa para o aberatie, o transgresare impotriva unui principiu de baza al modului in care ar trebui sa traiasca o femeie.
Sunt surprins ca sindromul impostorului nu este catalogat in DSM-5, atat de puternic este influenta sa in aceasta perioada a vietii mele. Este o forta la fel de formidabila si de necontrolata ca orice alta boala mintala pe care am intalnit-o, dispretul de sine tinandu-mi ostatic creierul zile, saptamani, luni. Un an. Aceste valori au fost invaluite in mine, incurajate cand eram probabil prea tanar pentru a face multe in privinta asta, asteptand ca ziua lor sa iasa la suprafata si sa provoace ruina. Si acum ca aceste valori s-au definit de la sine, ma intreb daca se vor diminua vreodata.
Descoperirea este o usurare, prin aceea ca traieste un timp care se simte profund, izolator personal. Cu toate acestea, descrierea sindromului ofera senzatia tulburatoare de cronica; este greu sa stii unde te opresti si unde incepe fiara, se pare. Bagajul nu poate fi varsat prin autoactualizare. Ca si in alcoolism sau depresie clinica, tu esti casa bolii.
***
Pana la sfarsitul primaverii, sunt disperat sa simt ceva care nu este asta — zgomotele de plans, sentimentele de inutilitate, incapacitatea de a scrie. Dupa cea de-a 33-a aniversare, dupa lansarea cartii mele, ma privesc in oglinda pentru a ma gasi mai in varsta, cusaturile din jurul ochilor care se slabeau cand nu mai zambesc acum permanent acolo. Stomacul meu pulsa de acid. O noua constelatie de acnee apare in jurul maxilarului si al fruntii mele. Incep sa-mi pierd parul pe un loc, situat ciudat, in partea dreapta a capului din cauza stresului.
Primesc un terapeut si un psihiatru si o reteta pentru Wellbutrin. Exista o crestere a energiei, exista o scadere in greutate. Exista efecte secundare mai putin placute: o constipatie care se agita ciudat cu nervozitatea. Visele extrem de nenorocite de la Wellbutrin, marcate de o intensitate tulburatoare a detaliilor senzoriale — vise in care ucizi pe cineva si poti simti uleiul sangelui sau pe maini, de exemplu.
Este o revelatie tulburatoare a propriilor mele limitari – nu a ceea ce pot face, ci a cine sunt. Nu cunoscusem pana acum adevarata mea capacitate de a-mi face rau, o capacitate pe care, inspaimantator, o pot vedea la altii. O intreaga generatie de femei, cazand pe miza lor.
***
Apoi, se intampla ceva la care nu ma asteptam. Obtin arta de la oameni care mi-au citit cartea. Personajele mele principale, o pereche de desenatori animati, Mel si Sharon. Prevazut.
M-am simtit ca si cum as fi vorbit intr-o limba straina pentru cea mai buna parte a vietii mele, o bariera de intelegere adevarata intre mine si toti cei pe care i-am intalnit. Acea limba privata a fost introdusa in cartea mea, in Sharon si Mel, iar acum ei gaseau oameni care vorbeau aceeasi limba, iar acest colac de salvare de aur, oxigenul rudeniei, se invartea cald si bogat in lume. Aceste schite sunt cele mai frumoase lucruri pe care le-am vazut vreodata. Cand ma fac sa plang, este pentru prima data in luni de zile cand nu plang de teroare linistita fata de cine am devenit.
Era acea nevoie de inteles dar si speranta ascunsa ca voi ajunge sa-i inteleg pe ceilalti. A avut ceva de-a face cu dorinta tocita cu care traim cu totii si incetul cu incetul ne obisnuim cu aceasta privare pana cand privarea devine altceva, lent-arzator si iertator. Vocea cuiva care iese din intuneric; al altcuiva, raspunzand.
Nu pot dezvalui o afirmatie din aceasta experienta. Odata cu constientizarea ca acest lucru mi-a furat un an din viata mea pe care nu o sa-mi revin niciodata, exista si cunoasterea ca nu voi fi niciodata renuntat la acest sentiment al propriei mele fraude, acest dorinta crescanda si descrescatoare de a experimenta ranire pentru a putea plateste, intr-un fel, pentru bunatate. Este un fir care imi leaga viata, bine dungat cu acru. Exista, totusi, speranta ca nu asta este tot ceea ce ma asteapta. Savurez zilele in care sunt mai mare decat sentimentul meu de rusine. Si in ziua in care ma asez in sfarsit in fata tastaturii si incep sa scriu si se simte asa cum ar trebui – apa se misca printr-un canal clar. De asemenea, se simte ca oxigen.
